Sergiu Nicolaescu, "Sunt un luptator si nu ma sperie nimic"

Trădat de istoria ultimelor două decenii, părăsit de Armata ce a renunţat la stagiul militar obligatoriu, neîncrezător în prelucrarea computerizată a scenelor de luptă, regizorul nu şi-a atârnat încă armele în cui şi visează la un nou atac frontal, undeva în Transilvania, dincolo de Mureş, la Oarba. La vară. Până atunci şi-a făcut însă timp pentru a ne împărtăşi o porţie de amintiri, câteva speranţe şi neaşteptat de multe regrete. Am plecat de la discuţii încercând să ne ştergem de sub pleoapă imaginea soldatului triumfător din mlaştina de la Călugăreni, de pe genericul filmului „Mihai Viteazul”, străpuns de săgeţi în timp ce-şi strigă victoria. Să fie de vină vremurile confuze? Sau zădărnicia luptei şi vremelnicia oricărei victorii?

Nu v-a tentat să compensaţi lipsa mijloacelor prin tehnicile noi de prelucrare computerizată?
Nu. Pe mine tehnica nu mă impresionează, pentru că eu sunt inginer ca formaţie. Întotdeauna am avut un avantaj faţă de colegii mei din punctul ăsta de vedere. Sunt obişnuit cu tehnica şi cu faptul că aceasta se schimbă, avansează, se modernizează. Dar, vedeţi dumneavoastră, există o indicaţie din partea regizorului, însă contează priceperea omului care face trucajele. Iar acesta uneori nu ştie ce înseamnă film istoric, armată şi aşa mai departe… Nu are cum să iasă ca un film bun, făcut „pe viu”. În filmele mele, eu am mişcări ale armatei care i-au uimit pe americani. Ba chiar şi pe ruşi. Iar ruşii aveau mai mulţi oameni decât mine, aveau chiar şi câte o divizie. Bine, am avut şi eu o divizie „de pace”, cum se spunea, de 5.000 de oameni, la „Mihai Viteazul”. Dar diferenţa dintre mişcările pe care le făceam eu şi ale lor era imensă. Şi ruşii îşi mişcau armatele, dar armatele lor nu se întâlneau niciodată. Ei bine, eu am făcut aceste întâlniri. Mi-am dat seama ce le lipsea ruşilor. Ei aveau un număr de cascadori cu care filmau detalii dintr-o bătălie mare. Aveau cascadori buni, dar nu aveau planurile medii, în care să vezi o sută, două, trei, cinci sute de oameni cum pleacă la atac cu lancea, cu sabia, cu baioneta… Şi aici a venit inovaţia mea. În plus, eu comandam direct armata, pentru că am făcut şi şcoala de ofiţeri. Luam microfonul şi le dădeam ordine. Pe ofiţeri îi îmbrăcam şi îi băgam şefii grupelor de filmare. Din acest motiv „Mihai Viteazul” a şi ajuns la un moment dat pe locul III într-un top al filmelor istorice, realizat de IMDB. Americanii mă studiază la facultate…
Vă studiază ca să fure meserie? Ca să vă poată copia?
N-au cum să mă copieze. Eu aveam la dispoziţie Armata. În armată erau tineri de la 18 la 22 de ani maximum. Fiind tineri, ei credeau în ceea ce făceau. Se jucau. Îşi aduceau aminte de copilărie şi se jucau. Dar de data asta îmbrăcaţi cu costume de epocă, cu arme adevărate… La un moment dat, îmi amintesc că aveam o bătălie. Romanii cu dacii. Le-am vorbit cinci minute romanilor, cinci minute dacilor, le-am explicat de ce luptă. Apoi le-am spus „Acuma porniţi!”. Şi au pornit. Mi-a luat două ore să-i despart.
Toate armele văzute în filmele mele erau arme adevărate. Ni le punea Armata la dispoziţie. Avea Armata Română nişte depozite uluitoare. Din primul război mondial, din al doilea război mondial. Uniforme, puşti, tunuri. Acum nu mai există nimic. Ni-mic. Armele vechi ori s-au aruncat la fier vechi, ori s-au vândut colecţionarilor din Occident. S-a ales pulberea, praful. Noi ne băteam cu arme adevărate, de oţel. La un moment dat am găsit în Bulgaria arme din 1877. Săbii originale, de-ale ostaşilor români, făcute în Germania, de Solingen. De asta filmele mele erau mult mai realiste decât ce se face acum, pe computer. Pentru că eu m-am apropiat altfel de realitate, am imitat realitatea, am retrăit-o, nu am creat nişte mişcări de dragul filmului.
cititi inteviul complet aici: Playboy Romania - Interviu Sergiu Nicolaescu